În cronica marilor tradiţii ale armatei române, artileriştii şi rachetiştii antiaerieni înscriu incontestabile şi nemuritoare fapte de arme închinate patriei şi fiinţei neamului românesc. Dacă ţara s-a păstrat prin lupta eroică a fiilor ei, prin conştiinţa datoriei şi virtuţilor lor, probate în momente de cumpănă ale istoriei naţionale, avem sentimentul tonic al certitudinii că artileriştii şi rachetiştii antiaerieni n-au fost niciodată mai prejos.

Ca arma, artileria si rachetele antiaeriene reprezinta produsul secolului trecut si, ca urmare, istoria sa de noua decenii de existenta, în care cuvântul de ordine a fost “mentinerea linistii aeriene a tarii”, prezinta sub diferite forme, evolutia de ansamblu a artei militare si tehnicii consemnata în aceasta perioada pe plan national si international. Evolutia este reflectata, în cazul de fata, prin înbogatirea continua a caracteristicilor tehnico-tactice ale mijloacelor de lupta specifice si a procedeelor de întrebuintare în lupta.

Ziua de 15 august 1916 – zi în care s-au pus temeliile unei arme de mare viitor, a fost un început firesc, cu nimic diferit de orice început, dar care a generat o bogată tradiţie de luptă şi o evoluţie semnificativă.

Apariţia în anul 1916, în structura armatei române a primelor entităţi specializate în lupta contra aeronavelor a consemnat, în mod firesc, apariţia artileriei antiaeriene ca gen de armă de sine stătător, cu rol, misiuni şi structură specifice. Acest moment deosebit a fost concretizat la 15 august 1916 (deci, acum 85 de ani) prin înfiinţarea Corpului Apărării Antiaeriene, compus din 6 baterii de tunuri cal. 75 mm, o baterie de tunuri cal. 57 mm, 2 secţii de mitraliere aa, 12 secţii de proiectoare şi 22 posturi de observare.

Destinaţia unităţii înfiinţate la acea dată era apărarea Bucureştiului. Dezvoltarea acestei arme este incontestabil legată de folosirea în luptă a mijloacelor de atac din aer şi, implicit, de nevoia apărării împotriva acestora. Aceasta este explicaţia ascensiunii rapide a artileriei şi rachetelor antiaeriene, materializată în întărirea cu mijloace noi, a Corpului Apărării Antiaeriene, stabilirea obiectivelor militare şi civile care să fie apărate antiaerian, repartizarea mijloacelor în funcţie de importanţa strategică a “punctelor sensibile”, cum erau denumite centrele populate, fabricile, podurile şi alte obiective de interes deosebit.

Cronica evoluţiei armei, de la înfiinţare şi până în prezent, este presărată cu numeroase pagini de eroism, de numeroase fapte de arme ale artileriştilor şi rachetiştilor antiaerieni, care au ştiut să transforme misiunea de apărare antiaeriană a obiectivelor într-o datorie sfântă şi nobilă.

Vor rămâne adânc întipărite în Cartea istoriei naţionale eroicele lupte angajate de artileria antiaeriană, alături de întreaga armată română, în anii Primului Război Mondial, în Capitală şi împrejurimi, pe Valea Prahovei, în Dobrogea, în Braşov, Turnu Severin, în aprigele bătălii ale Campaniilor din est şi vest.
Nu trebuie să uităm niciodată galeria oamenilor iluştrii care au dăruit armei, invenţii de nivel european, au îmbogăţit teoria şi arta militară românească, între care un loc de cinste îl ocupă generalii Ion Bungescu, Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei, de al căror nume se leagă apariţia primelor  tunuri antiaeriene din armata română şi primul aparat de conducere a focului românesc.
Ulterior, pe măsura clarificărilor conceptuale şi în raport cu evoluţia continuă a mijloacelor antiaeriene şi a principiilor de întrebuinţare ăn luptă a acestora, s-a fundamentat concepţia de apărare antiaeriană, aflată permanent ăntr-o continuă perfecţionare şi adaptare la evoluţia şi realităţile războiului.
Marea conflagraţie mondială dintre anii 1939 – 1945 a determinat mutaţii profunde în domeniul organizării, înzestrării şi întrebuinţării în luptă a artileriei antiaeriene, determinate fiind evoluţia şi rolul din ce în ce mai importante ale mijloacelor aeriene ale adversarului în realizarea scopurilor războiului. Astfel, în această perioadă, unităţile de artilerie antiaeriană aveau în dotare tunuri antiaeriene de calibru mijlociu (88 şi 75 mm), de calibru mic (40, 37, 25 şi 20 mm) şi mitraliere antiaeriene. Faptele de arme ale artileriştilor antiaerieni în timpul celui de-al doilea război mondial au reprezentat o pagină remarcabilă în cartea marilor tradiţii ale neamului nostru.

În perioada postbelică a continuat procesul de modelare a concepţiei privind apărarea antiaeriană, ţinându-se cont de mutaţiile survenite în teoria şi practica confruntării “aerian / antiaerian”. În anul 1949, se trece la o nouă organizare a apărării antiaeriene, se formează noi unităţi de apărare antiaeriană, creşte numărul obiectivelor apărate antiaerian.

În anul 1959, se înfiinţează prima unitate de rachete antiaeriene, destinată să apere antiaerian municipiul Bucureşti, iar perioada următoare este marcată de profunde transformări organizatorice, de regândirea principiilor de întrebuinţare în operaţie (luptă) a marilor unităţi şi unităţilor, de reanalizare a conducerii acţiunilor de luptă, centralizat şi independent, în strânsă cooperare cu aviaţia şi radiolocaţia.

După aprecierile specialiştilor militari, un viitor război, va fi mult mai complex decât cele anterioare datorită performanţelor sporite ale armamentului şi tehnicii de luptă moderne. Indiferent de natura conflictului, statele implicate vor folosi, de regulă, toate categoriile de forţe ale armatei, în cadrul cărora mijloacelor de ameninţare aeriană şi de ripostă antiaeriană le vor reveni un rol deosebit de important.

Chiar în contextul geopolitic fundamental modificat al anilor 2000, considerăm că principiile apărării antiaerien vor rămâne în parte neschimbate, păstrându-şi valabilitatea actuală. Apărarea antiaeriană va continua să constitiue parte componentă a ripostei armate, a războiului de apărare a ţării împotriva oricărei agresiuni aeriene şi, totodată, a suveranităţii statului în acest spaţiu.

Orientarea generală a evoluţiei ripostei antiaeriene în perspectiva anilor 2000 este determinată, în special, de prognoza cursului ascendent al ameninţării aeriene, pornindu-se de la imperativul de a contracara fiecare plus de eficacitate pe care l-ar înregistra mijloacele şi procedeele de a atac aerian.
De aceea, viitorul sistem al apărării spaţiului aerian, în cadrul căruia artileria şi rachetele antiaeriene se identifică prin structura, înzestrarea, conducerea şi posibilităţile de luptă specifice acestora, are la bază cerinţele şi necesităţile tuturor sistemelor de conducere şi logistice.

Gen de armă de bază al subsistemelor armelor active (de neutralizare şi nimicire) din cadrul sistemului integrat al apărării spaţiului aerian, artileria şi rachetele antiaeriene constituie o componenetă cu organizare şi funcţionalitate specifice.

Acest gen de armă are şi va avea ca misiune principală combaterea şi nimicirea mijloacelor de cercetare şi lovire ale adversarului aerian pe căile apropiate şi nemijlocite de acces către obiectivele apărate antiaerian, înainte ca acestea să-şi îndeplinească misiunea. În perspectivă, se are în vedere extinderea posibilităţilor de combatere şi nimicire a mijloacelor adversarului aerian pe căile îndepărtate ca urmare a înzestrării cu complexe de rachete antiaeriene multicanal, cu bătaie mare, care vor permite combaterea rachetelor balistice tactice şi de croazieră, cu suprafeţe mici de reflexie şi viteze foarte mari.

Dotarea cu tehnică de luptă moderne, regândirea principiilor de întrebuinţare în operaţie (luptă) în consonanţă cu modificările impuse de evoluţia mijloacelor aeriene, precum şi creşterea eficienţei acţiunilor, vor fi reperele dezvoltării artileriei şi rachetelor antiaeriene acum, la cumpăna dintre milenii, dar şi în perspectivă. Prin reorganizările în curs de desfăşurare se va asigura modernizarea acestui gen de armă, cu o bogată şi îndelungată tradiţie în armata noastră.

Este cert că rolul artileriei şi rachetelor antiaeriene va creşte, dată fiind trăsătura defensivă a doctrinei militare româneşti şi calitatea strict defensivă a mijloacelor antiaeriene. Caracteristicile de bază ale noilor mijloace vor viza creşterea eficacităţii, protecţiei împotriva contraacţiunii radioelectronice, timp mic de reacţie, mobilitate şi stabilitate în lucru în orice condiţii de timp şi starea a vremii.