Ministerul Apărării Naţionale (MApN) - Forţele Terestre Române

Impresii feminine din Afganistan

Joi, 06/03/2014
Locotenent-colonel Oliver Anghel şi maistru militar clasa aIV-a Monica Deacu

Succesul, motivaţia supremă

Caporalul Neacşu Eli te întâmpină întotdeauna cu o atitudine timidă evitând de cele mai multe ori să îţi întâlnească privirea. Acest lucru se schimbă însă în momentul în care inevitabil, văzând-o atât de sensibilă, o întrebi ce a atras-o atât de tare către viaţa cazonă. “Cu toate că mereu s-a spus că este o lume a bărbaţlor, nu am dat înapoi nicio secundă. Am fost convinsă încă de copil că asta mi se potrivește cel mai mult. Ştiu că la prima impresie nu par, dar sunt o fire puternică, o persoană care a luptat întotdeauna pentru idealurile ei. Atât de tare îmi doream să îmbrac uniforma militară încât obişnuiam să merg la poarta unităţii din Craiova (U.M.01266) ş să întreb când vor fi acceptate în rândul soldaţilor profesionişti şi fetele. Nu am cedat nici măcar atunci când mi s-a râs în faţă. Ba dimpotrivă, m-am ambiţionat şi mai tare şi astfel, prin perseverenţă, mânată de dorinţa de a-mi îndeplini visul copilăriei am ajuns ca în iunie 2008 să păşesc în curtea Batalionului 20 Infanterie în postura de soldat al armatei române.” Având în vedere că trecerea de la civil la militar s-a făcut gradual în cadrul modulului de pregătire parcurs la Batalionul de Instrucție din localitatea Caracal, nu a avut probleme de adaptare la noua viață. Cu toate că în această meserie, mai ales acum câțiva ani, o femeie soldat se lovea de diferite prejudecăți, nu a dat niciodată înapoi.

Anii au trecut, iar 2013 a însemnat pentru Eli un examen major în viața de militar. Alegerea să participe alături de camarazii ei la o misiune în teatrul de operații din Afganistan a fost o decizie grea, dar necesară pentru desăvârșirea ei ca militar. La o lună de la plecarea din țară, experiențele trăite aici departe de cei dragi o fac să afirme : “Nu este greu neapărat din punct de vedere fizic, deși nu pot descrie ca fiind ușor pentru o femeie (mai ales de statura ei, destul de fragilă) să poarte o vestă cu echipamentul aferent de peste 20 de kilograme și o cască destul de grea. Este mai dificil să reziști psihic fără cei dragi. Nu mă pot abține să nu plâng în momentul în care fiul meu îmi evită privirea pe Skype, pentru a nu-l vedea cum varsă lacrimi de dorul meu. O mamă simte totdeauna lucrurile acestea. Îmi aduc aminte (zâmbește cu ochii în lacrimi) că în ziua premergătoare plecării mele, Darius mi-a zis că de Ziua Mamei o să cânte “Treceți batalioane române, Carpații”, pentru că la serbare el nu are către cine să se uite când va fredona melodia ”De ziua ta mămico.” După câteva secunde bune de pauză a continuat cu o voce joasă: “Știți cât doare când trebuie să-ți faci copilul să treacă prin așa ceva? Are numai patru ani și nu înțelege de ce mama lui nu îi mai cântă în fiecare seară înainte de culcare. Dar mi-am promis că voi recupera timpul pierdut. Și acum vă întrebați poate de ce am ales totuși să particip la această misiune. Motivațiile sunt de tot felul. Pornind de la convingerea că nu ești complet, profesional vorbind, până nu treci prin experiența teatrului de operații și terminând cu, de ce nu, curiozitatea pe care mereu am avut-o când ascultam poveștile colegilor ce au mai fost în Afganistan,că este o țară pe care o vezi o dată și te marchează pentru totdeauna. Fiecare patrulă încheiată cu success îmi dă puterea necesară să merg înainte. Este o trăire care îți aduce zâmbetul pe buze, indiferent cât de epuizată fizic ai fi. Pentru noi este mai greu deoarece trebuie să trecem peste multe bariere ridicate de stilul de viață și de convingerile bărbaților afgani. În relația cu populația civilă, mai multe sunt lucrurile pe care nu avem voie să le facem, decât invers. Cu alte cuvinte, trebuie să fim de două ori mai atente, să ne concentrăm asupra sarcinilor stabilite în cadrul echipei, deoarece reușita misiunii primează, iar în același timp, trebuie să avem grijă la atitudinea și reacțiile vis-a-vis de localnicii cu care interacționăm. Nu ne permitem să ne pierdem stăpânirea de sine sau să acționăm sub impulsul unei trăiri de moment. Sunt convinsă de faptul că, dacă nu ne abatem de la direcțiile de acțiune trasate și ne respectăm reciproc, o să ajungem cu toții să ne strângem familiile în brațe.”

Discuția a devenit din ce în ce mai serioasă semn că doamna caporal Neacșu nu glumește când vine vorba despre viața într-o bază de operații înaintată.

“Condițiile din FOB Apache sunt dificile pentru bărbăți, ceea ce le face și mai dificile pentru noi. De ce afirm asta? Pentru că, indiferent ce s-ar zice, în spatele uniformei este tot o femeie. Doar pentru că purtăm bocanci, nu înseamnă că nu avem momentele noastre de sensibilitate, că nu simțim nevoia să ne răsfățăm. Îmi place armata, îmi place disciplina, îmi place că fac parte dinr-un batalion recunoscut pentru reușitele naționale și internaționale. Aș lupta până la capătul propriilor puteri pentru colegii mei și pentru succesul misiunilor noastre, dar cu toate acestea, am momente când dorul de casă pune stăpânire pe mine până într-acolo încât ajung să număr orele rămase până la zborul de întoarcere acasă. Norocul meu este că fac parte dintr-un grup foarte unit și reușim împreună să trecem peste astfel de momente. Una peste alta, este vorba doar despre ați asuma responsabilitatea propriilor decizii, găsind motivația care te ajută să duci lucrurile până la capăt.”

O dovadă de altruism

Când privești către Plutonul Poliţie Militară, privirea îţi este automat acaparată de o statură minionă, total atipică în tabloul pe care ţi-l zugrăveşti în minte când te gândeşti la o astfel de structură. Gândul te duce la imaginea unor militari înalţi, robuşti, care, prin forţ lor fizică, par că ar putea sfărma munţii. Caporalul Georgiana Jianu iese din tipar, dar compensează cu o voinţă, pregătire şi o determinare care îți demonstrează că locul ei este acolo. Am aflat că nu se află la prima misiune într-un teatru de operații, ce-i drept prima a fost cu alt specific, în Bosnia-Herțegovina și curioși din fire, am încercat să scoatem de la ea câteva păreri despre misiunea de acum: “Ca orice pilot care își dorește mereu să fie la manșa avionului și militarii forțelor terestre doresc să își testeze limitele fizice și psihice, iar acest lucru este realizabil la capacitate maximă într-un teatru de operații. Este ocazia lor de a-și pune în aplicare cunoștințele acumulate în urma nenumăratelor ore petrecute pe terenul de instrucție și în aplicații. Din punctul meu de vedere, al femei care poartă uniforma militară, să ajungi aici este o adevărată provocare. Când spun asta nu mă refer la faptul că este greu fizic, deși câteodată îmi vine să admit acest lucru. Partea dificilă vine atunci când trebuie să dovedești camarazilor tăi că și tu poți să faci aceleași lucruri ca și ei. Când ai reușit asta, ei capătă încredere în tine și realizează că nu ești doar o femeie în cadrul plutonului, ci un camarad pe care se pot baza în orice situație.”

Referindu-se strict la impactul pe care l-a avut Afganistanul asupra ei spune: “Din păcate, experiența de până acum mi-a demonstrat că este o țară în care oamenii au nevoie stringentă de ajutor în multe privințe, asistența medicală și socială fiind prioritare. În special m-au sensibilizat copiii și condițiile precare în care își duc traiul zilnic. Neputința mamelor de a le oferi măcar strictul necesar este de-a dreptul dureroasă. Este trist când vezi un copil desculț prin frig, îmbrăcat sumar, ce locuiește într-o căsuță din pământ care are în loc de ușă o simplă pătură, dar este și mai trist când vezi disperarea din ochii lui, așteptând să îi oferi ceva de mâncare. Dat fiind faptul că femeile și copiii de aici au mai multă încredere și cooperează cu precădere cu militarii femei, mi-am propus ca, până la încheierea misiunii mele pe pământ afgan, să aduc cât mai multe zâmbete pe chipurile lor. În fiecare misiune de patrulare la care particip, mă gândesc la familia mea care mă susține și mă încurajează la fel cum a făcut-o de fiecare dată în viață când a trebuit să iau o decizie majoră.”

Armata este viața mea!

Caporalul Anca Tănasie, o prezență plăcută și plină de feminitate, te privește cu o pereche de ochii albaștri azur, în spatele cărora se ascunde o femeie puternică, hotărâtă să reușească în tot ceea ce își propune. Dragostea pentru simbolurile naționale i-a fost insuflată încă din copilărie după cum chiar ea ne declară: “Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, cum la vârsta de 10 ani priveam paradele militare la televizor, iar la auzul imnului național simțeam cum mă cuprind emoțiile. Visam că atunci când voi crește mare aș putea îmbrăcă uniforma militară. La 14 ani am încercat pentru prima data să îmbrățișez cariera militară, susținînd examenul de admitere la colegiul militar din Breaza. Din păcate nereușita la examen a fost o mare dezamăgire, dar m-a determinat să nu renunț la visul de a face parte din rândurile militarilor români. În inima mea această dorință ardea mocnit, motiv pentru care la sfârșitul liceului m-am autoîncurajat spunând: “trebuie să reușesc, eu pot să fac asta!” Nu contează de câte ori o să încerc, eu voi deveni militar! Și am reușit. În septembrie 2008 am lăsat rochițele scurte, pantofii cu toc înalt, părul lung purtat pe spate, viața libertină, înlocuindu-le cu bocanci, uniformă, capelă și un program strict specific vieții kaki.”

Mereu în căutare de noi provocări, caporalul Tănasie, și-a dorit șă-și testeze limitele proprii, participând în anul 2010 la prima misiune în teatrul de operații din Afganistan. “A fost o experiență de viață atât pe plan profesional, cât și personal. Am fost foarte ambiționată de afirmațiile colegilor mei, conform cărora este o sarcină aproape imposibilă pentru o femeie. Nu pot afirma că a fost ușor, ba chiar contrariul, dar dorința de a-mi demonstra că sunt capabilă să realizez asta, pentru că până la urmă o misiune internatională este o realizare, m-a făcut să trec peste toate greutățile. M-au ajutat foarte mult și colegii, ei au fost practic familia mea. Decizia de a participa la ceea de-a doua misiune a fost sub influența gândului că dacă am reușit la 21 de ani, de ce nu pot și la 24 de ani. Cu toate că am trecut deja prin experiență primei participări, nici acum nu este simplu. Aici nicio zi nu seamană cu alta. Când îmbrac vesta antiglonț, îmi iau arma și mă alătur colegilor pentru a pleca în patrulă, sunt conștientă de pericolele la care suntem expuși și simt cum fără voia mea mă cuprinde o stare de ușoară neliniște. Atunci întorc capul, mă uit în ochii lor și realizez că numai împreună putem să trecem peste orice momente dificile care ne pot apărea în cale. Aici totul depinde de echipă. În ceea ce mă privește teatrul de operații îți definește personalitatea și te poate influența fără să îți dai seama. Din punctul meu de vedere experiențele trăite aici te maturizează și te fac să vezi viața cu alți ochi. Sunt foarte mândră de ce am realizat până acum, dar nu mă voi opri niciodată. Sunt foarte ambițioasă și știu că pot face mai mult.”

Din bătrâni se spune că armata este doar pentru bărbați. Aceste fete demontează acest mit. Armata este doar pentru caractere puternice!