Ministerul Apărării Naţionale (MApN) - Forţele Terestre Române

Transmisiuni

Nevoia comunicării la distantă a existat o dată cu începuturile societătii umane, însă conditiile n-au fost cele favorabile decât la începutul secolului al XIX-lea. De la telegraful lui Samuel Finley Breeze Morse din 1837 ori telefonul lui Alexandre Graham Bell din 1876 si până la societatea informatională de astăzi drumul a fost lung si anevoios, saltul tehnologic a fost urias, iar efectele în plan economic si social incomensurabile. Toate aceste realizări tehnice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au pătruns în armatele timpului, inclusiv în armata tânărului stat român.

Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a tinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte de către strategi. Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influentată de costuri, cerintele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat si integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informational.

Artileria continuă să fie principala fortă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor terestre.Si, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit "un domeniu complex de aplicare a stiintelor" (Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei artileriei, "cunostintele armei noastre formează o stiintă proprie care îmbrătisează tot felul de arme".

Astfel, încă din anul 1855 s-a înfiintat o scoală absolvită de primii 7 telegrafisti iar în primăvara anului 1873 au fost trimisi pentru documentare în Franta, Belgia si Austria ofiteri români, pe probleme referitoare la instruirea militarilor, la organizarea si functionarea primelor subunităti de telegrafisti. În acelasi an, pe 14 iulie, prin Înaltul Decret nr.1303 s-a hotărât ca în organica batalionului de geniu din armata noastră, în cadrul primei companii de minări să fie înfiintată si o sectie de telegrafisti militari, acesta fiind actul de nastere al transmisiunilor Armatei României.

Drumul parcurs în arma transmisiunilor a fost sinuos, deloc neted, cu spectaculoase ascensiuni, dar si cu inexplicabile căderi sau stagnări, toate direct legate de capacitatea de întelegere, întelepciunea si, nu în ultimul rând, de complexitatea situatiei, din punct de vedere politic si militar, în care s-a aflat tara.

Sigur că în orice activitate umană, primul pas este cel mai greu. Iată însă cum a fost făcut acest prim si curajos pas în transmisiunile militare. "Sectiunea de telegrafisti militari" înfiintată la 14 iulie 1873 avea: 1 sef de sectie, 15 manipulatori, sefi de ateliere (sergenti sau caporali) si 30 lucrători telegrafisti.

De perfectiunea pregătirii teoretice a telegrafistilor se ocupau atât ofiterii de geniu, cât si unii lucrători specialisti ai Directiei Postelor si Telegrafelor. Activitătile practice de specialitate se desfăsurau sub conducerea directă a comandantului companiei de minări, căpitanul Grigore Giosan, un destoinic si priceput ofiter, primul ofiter telegrafist din Armata României. Un pas important s-a făcut în anul 1874 când, prin Înaltul Decret nr.1132 din 28 mai, numărul sectiilor de telegrafie militară creste la patru, asigurându-se dotarea corespunzătoare a fiecăreia dintre ele.

Aceste sectii, la numai câtiva ani de la înfiintare, au participat la Războiul de Independentă din 1877-1878 asigurând nevoile de conducere a trupelor si, în repetate rânduri, au fost citate pentru destoinicia si priceperea de care au dat dovadă.

Concluziile rezultate din prima parte a campaniei 1877-1878 au scos în evidentă necesitatea ca sectiile de telegrafie să fie conduse centralizat, pentru a putea crea un sistem închegat de legături. În consecintă, în anul 1877, prin Decretul nr.1957 din 19 octombrie, cele 4 sectii de telegrafie din companiile de geniu au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie - prima companie de telegrafie din Armata României. În acelasi an, la 5 decembrie, Compania 6 Telegrafie a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român, participând în continuare la luptele de la Vidin până la încheierea armistitiului cerut de guvernul turc.

După data de 17 februarie 1878, compania a trecut să strângă liniile telegrafice construite, pe măsură ce acestea nu mai erau necesare, terminând acest lucru pe data de 16 martie, când, cu majoritatea fortelor, s-a mutat de la Vidin la Calafat, iar ulterior s-a deplasat la Târgoviste unde, la 1 octombrie 1878 s-a desfiintat, iar sectiile si materialele au fost repartizate celor 4 companii de "săpători-minari telegrafisti" din batalionul de geniu.

Războiul de Independentă din 1877-1878, desi a constituit un examen deosebit de greu pentru tinerele si putinele subunităti de transmisiuni, a dus totusi la cristalizarea unor principii, este drept cu multe stângăcii si neclarităti, asupra modului de organizare a transmisiunilor si a subunitătilor de telegrafie militară, asupra valorii si înzestrării subunitătilor destinate asigurării legăturilor Comandamentului suprem, corpurilor de armată si diviziilor. Momentul a avut importanta lui, întrucât a marcat începutul preocupărilor pentru studierea unor principii teoretice de organizare a transmisiunilor. În aceeasi perioadă de timp, a apărut, pentru prima dată, necesitatea realizării unor legături si pentru alte arme, în afară de infanterie, cum a fost cazul artileriei care a fost a doua armă ce a beneficiat de legături telegrafice, destinate conducerii focului.

Cele 4 sectii de telegrafie si mai ales înzestrarea acestora erau însă cu totul insuficiente si nu puteau să asigure legăturile necesare, fapt ce a făcut ca în primul război - mai ales pe timpul concentrării trupelor - să se apeleze într-o măsură apreciabilă la posibilitătile fortelor si mijloacelor telegrafice civile. De altfel, acesta constituie si începutul colaborării mai strânse între organele de telecomunicatii militare si cele civile, colaborare care, de-a lungul vremii, s-a amplificat si, atunci când ambele părti au pus pe primul plan problemele apărării nationale, rezultatele au fost remarcabile.

Perioada de după Războiul de Independentă si până la primul război mondial este marcată de multe căutări, teoretice si practice, pentru aprofundarea si statuarea principiilor si procedeelor de organizare si de asigurare a legăturii în campanie si pe timpul manevrelor, de organizare, înzestrare si întrebuintare în luptă a subunitătilor de transmisiuni militare. Este perioada în care se trecea de la mica specialitate militară de transmisiuni - telegrafisti - la conturarea transmisiunilor ca specialitate distinctă, în cadrul căreia, alături de telegrafisti, se creează subunităti de telefonisti, de telegrafie fără fir (T.F.F.), de curieri, etc. Apar acum primele regulamente si primele manuale de specialitate.

Mai mult decât atât, specialitătile subunitătilor de transmisiuni se diversifică în raport de trupele cărora le asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie), iar pregătirea cadrelor si militarilor devine tot mai complexă. Se conturează unele conceptii interesante în ceea ce priveste organizarea legăturii între conducerea armatei si comandamentele corpurilor de armată din subordine, care preconizau folosirea a două procedee: a liniilor transversale si a liniilor paralele.

În preajma primului război mondial, îndeosebi ca urmare a aplicatiilor si manevrelor executate, au apărut si s-au concretizat principii mai clare de organizare a transmisiunilor - dintre care unele sunt valabile si azi - care urmăreau statuarea unor metode de asigurare a unor legături stabile; astfel:

       - se prevedea obligativitatea dublării legăturii prin mijloace tehnice de transmisiuni cu legătura prin mijloace mobile (automobile, motociclete);

       - deplasarea punctelor de comandă să fie precedată de instalarea, în noile raioane, a mijloacelor de transmisiuni.

Se mentinea, însă, principiul de realizare a legăturii între comandamentele inferioare si cele superioare, cu mijloacele subordonatilor.

Cu toate stângăciile si existenta unor prevederi care astăzi par desuete, acest moment trebuie marcat ca fiind de mare importantă pentru armă. Este momentul în care, la nivel teoretic, arma transmisiuni începe să fie privită ca un organism complex, cu reguli exacte si cu un cadru organizatoric-functional bine conturat în cadrul armatei.

În această perioadă, trupele de transmisiuni erau formate din 5 companii de telegrafie si un batalion de specialităti (la dispozitia Ministerului de Război) cu o înzestrare destul de slabă fată de necesitătile impuse de război. Mijlocul cel mai frecvent folosit la toate esaloanele a fost telefonul, larg răspândit în înzestrarea unitătilor si marilor unităti din Armata României si deosebit de apreciat de comandanti datorită posibilitătii de transmitere lesnicioasă a comunicărilor, precum si faptului că, la nivelul comandantilor de diferite trepte, se puteau purta convorbiri directe.

Înzestrarea insuficientă cu aparatură de "telegrafie fără fir" a determinat o folosire mai limitată a acesteia în special în campania anului 1916.

Mijloacele de semnalizare si agentii de transmisiuni au fost întrebuintate pe scară largă, cu precădere în cadrul esaloanelor tactice, mai ales de la regiment în jos. Este de remarcat si faptul că, datorită instalării punctelor de comandă - mai cu seamă de la regiment în sus - în localităti, pentru realizarea legăturilor telefonice si telegrafice prin fir se foloseau si linii din reteaua civilă, îndeosebi pentru legăturile cu spatele frontului. Experienta anilor de război, greutătile de care comandantii s-au izbit în conducerea trupelor au fost tot atâtea motive pentru ca optica fată de transmisiuni să se schimbe, iar reticenta initială - care mai exista - să dispară. De altfel, chiar în anul 1919 - la 30 octombrie - batalionul de specialităti a fost transformat în regiment de specialităti, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni, care reprezenta la acea dată primul regiment de transmisiuni din Armata României. Între cele două războaie, în paralel cu dezvoltarea trupelor de transmisiuni, s-a trecut si la înzestrarea acestora cu tehnică specifică, provenită în special din import.

În acelasi timp, s-a creat un puternic curent de opinie în legătură cu rolul si importanta armei transmisiunilor pentru asigurarea conducerii trupelor, elaborându-se diferite regulamente, instructiuni si manuale, care statuau, cu mai multă claritate, principii si procedee de realizare a sistemelor de transmisiuni, de instruire a specialistilor în diferite domenii. Apar si se cristalizează unele principii noi: realizarea transmisiunilor pe axe (în ofensivă) sau în retele (în apărare); realizarea legăturii de la esalonul superior -si cu mijloacele acestuia - către esaloanele inferioare: concentrarea mijloacelor de transmisiuni, pe timpul ofensivei, pe directia loviturii principale: obligativitatea unei rezerve de forte si mijloace de transmisiuni.

În anul 1932, prin reorganizarea armei, se mai înfiintează încă două regimente de transmisiuni si un batalion de transmisiuni de munte. Apare acum nevoia coordonării unitare a acestor unităti, din punct de vedere al specialitătii, de către un organ de specialitate competent, investit cu deplină autoritate. Drept urmare, la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr.497 este înfiintată Brigada de transmisiuni. La comanda acesteia a fost numit colonelul Cătoiu Stefan.

Structura sistemului de transmisiuni a evoluat si se bazeaza acum pe centre de transmisiuni, centre înaintate de transmisiuni si centre de informatii, axe transversale si retele de transmisiuni. Toate acestea arată progresele însemnate pe care le-au făcut, treptat, trupele de transmisiuni sub toate aspectele: organizatoric, al înzestrării si al folosirii în luptă. Se profilează de acum, cu pregnantă, existenta unei arme cu totul specifice, cu un pronuntat caracter de diferentiere fată de celelalte arme.

Separarea definitivă a transmisiunilor de arma geniului, prin înfiintarea Comandamentului transmisiunilor, a scolilor de ofiteri si subofiteri si a Centrului de instructie al transmisiunilor, s-a produs la 1 iulie 1942, prin Decretul nr.3818. Asa cum am mai arătat, momentele grele - care reclamă o conducere fermă si permanentă - au fost, întotdeauna, favorabile dezvoltării armei.

În cel de-al doilea război mondial atât în compania din est, cât si în cea din vest, transmisiunile si-au făcut datoria pe deplin.

Sunt foarte multe exemple de ofiteri, maistri militari, subofiteri si militari în termen care nu au precupetit nici viata pentru a-si îndeplini misiunile, uneori în conditii deosebit de grele, asigurând, în acest fel, informarea corectă si oportună a esaloanelor superioare, cât si primirea la timp a hotărârilor sau ordinelor.

După cum se cunoaste, după încheierea celui de-al doilea război mondial, structurile de transmisiuni din armata noastră au suferit numeroase transformări cantitative si calitative, nu toate justificate de cerintele conducerii trupelor la pace si la campanie. Au fost si multe manifestări de voluntarism, lipsă de întelegere, aplicarea fortată a unor modele care nu s-au potrivit mărimii, rolului si locului armatei noastre în asigurarea suveranitătii si integritătii teritoriale a statului român. De prea multe ori punctul de vedere al specialistilor din armă a fost ignorat, luându-se decizii peste capul lor si fără nici o bază stiintifică, în ceea ce priveste structura, mărimea si dotarea tehnică a unitătilor de transmisiuni de la toate esaloanele.

În perioada 1945-1989, în organizarea la vârf au existat succesiv Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor si Comandamentul Trupelor de Transmisiuni, având rol de reglementare a domeniului (regulamente, instructiuni, dispozitii, manuale, etc.) pentru întreaga armată, cât si rol executiv operativ pentru organizarea, realizarea si exploatarea sistemelor de transmisiuni de la toate esaloanele.            

În toate structurile au functionat elemente de cercetare-dezvoltare, cu un rol esential în asigurarea unei înzestrări la un nivel acceptabil de tehnică modernă.

Nu poate fi ignorat rolul Comandamentului Trupelor de Transmisiuni în dezvoltarea si afirmarea învătământului de armă, prin conducerea si îndrumarea structurilor specializate subordonate.

În toată perioada am beneficiat de aportul a zeci de specialisti care au înteles că o armată modernă nu-si poate îndeplini rolul de descurajare si, la nevoie, de apărare fără un suport tehnic al conducerii, la nivelul cel mai înalt.

Prin reorganizarea Comandamentului Infanteriei si Tancurilor si transformarea sa în Statul Major al Trupelor de Uscat, ulterior în Statul Major al Fortelor Terestre, în decembrie 1993 s-a înfiintat si Sectia Transmisiuni, Luptă Electronică si A.C.T. redenumită în 1997 Sectia Comunicatii si Informatică a acestui esalon. Primul sef al sectiei a fost colonelul Matei Ion. În aprilie 1997 o dată cu reorganizarea Statului Major General, în concordantă cu structurile similare din armatele statelor membre NATO, din fostul Comandament al Transmisiunilor, Informaticii si Electronicii iau fiintă Directia Comunicatii si Informatică din Statul Major General si Comandamentul Transmisiunilor subordonat Statului Major General, iar Sectia de război electronic revine la Directia Operatii. Astfel, pentru prima dată are loc o separare între nivelul de reglementare, coordonare, planificare în comunicatii / informatică si nivelul de executie.